Regăsire

Mâinile mele cunosc povestea vieţii mele, primele jucării, prima plimbare mână în mână, prima căzătură, prima îmbrăţişare, prima mângâiere, ultima atingere. Buzele mele îţi povestesc iubiri dulci, pasiuni, amintiri, clipe alintate, primul te iubesc, primul iartă-mă, primul bună dimineaţa, primul noapte bună.
Sufletul meu este o tornadă, azi este soare, mâine totul pare fără sens. Şi uite aşa trec de la o stare la alta; uite aşa pretind iubire şi apoi nu vreau nimic gratis; uite aşa plec de lângă tine şi mă întorc pentru a te îmbrăţişa; uite aşa îţi spun că m-am supărat şi apoi vreau să glumim. În suflet am un amestec. Culori aprinse, culori reci, sentimente frumoase, reproşuri. Am învăţat să-mi accept durerile, să-mi iubesc slăbiciunile, să-mi ascult inima, să-mi vindec sufletul, să mă răsfăţ şi cel mai important să mă iubesc aşa cum sunt.

Pana de inger

Nu era frig pentru o seară de septembrie. Ioana coborâse din pat şi deschise fereastra. Aerul rece o făcea să tremure. Îmbrăcă halatul şi cu mâna sigură deschise dulapul în care îşi aşezase caietele de dimineaţă. Luă un caiet cu coperţile uzate şi un creion şi se aşeză pe pervazul ferestrei. Luna îşi arunca razele în cameră, luminând-o parţial; semiobscuritatea aceea nu-i inspira nimic, aşa că întoarse capul şi aruncă privirea în curtea căminului şi a şcolii. Nimic. Avea acum în sfârşit timp să se gândească, avea timp să se detaşeze de toate problemele şi pur şi simplu era imposibil. Avea timp să cheme şi să aştepte mult doritele idei – atât doar că ideile uitaseră de ea. „Trebuie să scriu ceva, orice…simt că trebuie să scriu…au trecut trei luni de zile, la naiba…trebuie să reîncep…altfel…”.Deschise caietul sărind peste foile scrise; n-avea chef acum să recitească vechile poezii – îi era teamă să nu le copieze inconştient.Razele selenare descoperiseră o coală imaculată. Creionul îi tremura în mână. Aruncă o privire peisajului nocturn, apoi închise ochii. Era obosită. Atât de obosită încât nu-şi putea focaliza atenţia decât pe o frază la care se gândise în după-amiaza aceea, în timpul călătoriei cu trenul. Nu-i mai păsa ca îşi va vedea părinţii peste trei luni, nu-i mai păsa de necunoscutul zilei de mâine. Era încrezătoare în forţele proprii; în acel moment nu-i păsa decât de câteva versuri pe care le dorea…simţea că-i curg prin vene, o ardeau pe sub piele, însă nu reuşea să le facă să fie scuipate de creion.

După câteva momente deschise ochii şi mâzgăli aproape în scârbă foaia cu patru versuri. Îi provocau greaţă. Brusc, a rupt furioasă foaia şi mototolind-o, o aruncă pe fereastră. Rămase cu privirea pierdută. Regreta că acţionase impulsiv – poate mâine ar fi reuşit săşi facă plăcute versurile acelea…

Auzi un mormăit sub geam şi se aplecă să vadă ce se întâmplă. Şuşotelile se transformaseră apoi într-o voce feminină necunoscută, care i se adresă:

– Auzi, tu ai scris asta?

Se depărtă îngrozită de fereastră. Îi era teama; nu cunoştea pe nimeni în cămin, n-avusese suficient timp pentru că părinţii ei plecaseră destul de târziu…se temea de ridicol…n-ar fi vrut să fie autoarea unei întâmplări penibile din cauza unor versuri stupide.

– Hai că te-am văzut! Zi-mi, tu ai scris asta?

Vocea fără chip era misterioasă, însă tonul arogant şi poruncitor dizolva misterul, aruncând vocea în dizgraţia tinerei.

– Da, zise Ioana încet.

– „În mintea lor, copacii se frământă/ Şi ciorile roiesc în jurul lor/ Tu stai aici cu mâna dreaptă frântă/ Aştepţi săţi pice ploaia dintr-un nor”, recită vocea cu un fals avânt.

Ioana se aplecă peste pervaz şi văzu o tânără la fereastra apartamentului de dedesubt, ţinând cu nonşalanţă foaia ce mai devreme fusese mototolită. Acum regreta şi mai mult că aruncase poezia. Probabil, din greşeală, în loc să ajungă în trestiile de trandafiri, ghemotocul de hârtie se oprise pe pervazul necunoscutei. Fiori reci o făceau să tremure şi se simţea din ce în ce mai slăbită şi ameţită – avea rău de înălţime. Se retrase şi respiră adânc de doua ori.

– Auzi, Veronica Micle, ia zi-mi, tu citeşti…aşa…din când în când?

– Da…sigur că da, zise neîncrezătoare fata ridicând puţin vocea pentru a nu mai fi nevoită să se aplece. Citesc aproape tot ce-mi pica în mână, zise ea mândră.

– Citeşte, draga mea, citeşte şi mai mult! Astfel faci un bine omenirii şi anume: în timp ce citeşti nu scrii nimic, spuse necunoscuta izbucnind în râs.

Apoi se auzi fereastra închizându-se.

În dimineaţa următoare, întregul cămin de fete citea biletul lipit pe uşa necunoscutei. Pe bilet scria cu litere ascuţite şi furioase: „Să ştii să citeşti ce scriu alţii, nu-ţi dă dreptul săţi atribui spusele lor. Victor Hugo s-a răsucit în mormânt.”

La servirea micului dejun, doamna pedagogă anunţase că turul scolii va începe la ora nouă. Era un semn de bun augur pentru anul ce urma ca boboacele şcolii să viziteze sălile de clasă înaintea venirii cadrelor didactice, astfel că prezenţa elevelor din primul an era obligatorie. În opinia Ioanei, care prevedea deja cum grupul se va opri la fiecare clasă ascultând istoriile interminabile ale pedagogei, turul avea să fie extrem de plictisitor. Şi când nu te încântă să faci un lucru, ţi se pare că secundarul timpului merge în sens invers. Nici măcar vorbele foarte inspirate ale pedagogei, care anunţa că după terminarea turului aveau restul zilei liber, nu o determinaseră pe tânără să renunţe la planul său de a organiza o mică evadare.

Când doamna pedagogă întâmpinase grupul boboacelor în faţa căminului, ceasul tocmai bătea ora nouă. După ce făcuse prezenţa şi toate elevele fuseseră strigate, doamna pedagogă le îndrumă pe fete către intrarea în şcoală. Elevele tocmai se aşezaseră într-o coloană de câte două, când Ioana reuşise să se facă nevăzută. Din timpul micului dejun, tânăra stabilise obiectivele neoficialului său tur. Prima oprire aveau să fie grajdurile şi hipodromul. N-o pasionau în mod deosebit caii, însă acolo era o mulţime de fete mult mai mari decât ea cu care se putea împrieteni.

Se apropie cu paşi timizi de gărduţ şi privi dezorientată în jur. Erau atât de frumoase fetele în impecabilele lor uniforme de călărie, încât începu să se simtă ruşinată din cauza uniformei sale verde-deschis – anul I. Fiecare an de studiu avea uniformă specifică; verde-deschis pentru anul I şi culoarea creştea în intensitate până la verde-închis – anul IV. În dreapta ei era un grup de fete care discutau între ele:

– Nu, deci Carmen e mult mai bună decât Ana!

– Dar nimeni nu te contrazice…Ana nu are ţinuta atât de elegantă, e şi ea bună, dar…

Ioana privea intrigată în arena hipodromului, însa nu reuşi săşi dea seama care erau ţintele discuţiei. Trecură câteva minute, timp în care tânăra privea fascinată în toate părţile, când unele dintre fetele de alături ţipă:

– Carmen, opreşte-te puţin!

O tânără se apropie călare de grupul tinerelor, salută galant şi discret, ducând mâna la bolul pălăriei, apoi trecu mai departe.

– Nu ştiai că n-o să se oprească? Ce vroiai să-i zici? Ştii prea bine că n-are treabă cu noi…n-are treaba cu nimeni, o certă una dintre tinere pe cea care strigase.

Ioana rămase impresionată de frumosul chip al amazoanei. Avea linia feţei atât de fină – părea atât de firavă, însă privirea serioasă şi sclipirea pe care o avea în ochi, trăda inteligenţa şi stăpânirea de sine. Era necunoscuta din seara precedentă. În vocea ei puţin răguşită nu prevăzuse atâta graţie şi frumuseţe – o captivase, făcând-o să uite nefasta întâmplare din seara trecută.

Ioana se apropie mai mult de grupul fetelor privind cum se îndepărtează frumoasa tânără.

– Bună ziua! Sunt Ioana, anul I, spuse fata întinzând prietenoasă o mână.

– Mara, Anca şi Claudia, anul III, spuseră vesele fetele.

– Încântată, spuse Ioana. Cine e domnişoara aceea?

Cele trei se priviră între ele, apoi ofensate parcă de faptul că boboaca nu ştia încă, spuseseră completându-se reciproc:

– Oh! Ea e Carmen…E, cum săţi spunem noi? E perfecţiunea întruchipată…frumoasă şi inteligentă…admirată de toţi profesorii…elevii…pedagogii – e pur şi simplu perfectă.

Şi voi sunteţi prietene cu ea, spuse tânăra admirativ, trebuie să fiţi tare mândre…

– Ha! exclama Mara. Carmen n-are prieteni…Nu vorbeşte cu nimeni mai mult de câteva fraze. Are tot timpul altceva de făcut…

– Aham…înţeleg.

( Va urma)

Am fost rugată să scriu din nou (de parcă aș fi vreo mare literată!). Adevărul e că nu am despre ce, pentru că viața mea nu prezintă nimic spectaculos, din contră, toate îmi sunt pe dos. Sunt în impas din aproape toate punctele de vedere, asta pentru că un rău nu vine niciodată singur, ci atrage alte zeci. Dar deh, sunt obișnuită să îmi port crucea nașterii sub o stea ghinionistă.
Nu cred că ar vrea prea mulți să citească aberațiile mele pe un blog, pentru că oamenii nu mai sunt deloc dispuși să asculte pe alții, sunt mult prea prinși de propriile probleme. Vă spun sigur că nici măcar cei apropiați nu au deschidere către a consilia pe cineva și mai mult, se plictisesc imediat. Asta unde duce oare? Exact unde suntem acum, toată omenirea. Adică la o răceală ce se simte foarte bine. Nici chiar de pe blog, unde se presupune că oamenii sunt mai deschiși și îți așează sufletul cu încredere, nu am cunoscut prea mulți care să fie deschiși în a ajuta. Sunt doar câțiva care mi-au întins mâna lor când au văzut că într-adevăr sunt jos, care au simțit asta doar din cuvintele mele. Și sunt oameni cu care vorbesc zi de zi.Din păcate empatizez foarte bine cu tristețea și din fericire nu suport să văd pe cineva în aceeași stare cu mine, ajutând așa cum pot simt că mă ajut și pe mine.
 
Nu mai am ce spune. 

Singuratatea

Privesc în gol și nu reușesc să simt nici chip, nici buze, nici ochi.

Simt doar o lacrimă care îmi vorbește sufocată de formele insensibilității, de condamnările superficiale ale esenței, de doruri nestinse și așteptări respinse…

Trăiesc și înțeleg că zi de zi adun emoții, caut cuvinte, aștept în doruri și mă răvășesc în amintiri… și totul pentru a o putea percepe, a o putea cunoaște, a o putea atinge și a o întreba: cum de poate fi în două locuri în același timp?

și mi-a răspuns: Sunt în mai multe locuri… sunt în multe forme și mereu de cealaltă parte a voalului…. Mi-a zis că dacă aș cântări-o aș găsi în ea durere nerostită, cuvinte nespuse, vise spulberate… Aș dibui bateri de inimă în nopți reci și refuzuri în zile calde… Aș descoperi singurătăți neînțelese și dorințe tăiate…  Aș găsi suferința morții și pierderea unei prietenii, trădări și promisiuni refugiate, corpuri devorate și sentimente abandonate… depărtări pline și apropieri goale… 

În ea aș întâlni trecutul, prezentul, viitorul în același timp…

 

De obicei când te simți singur, ai nevoie să vezi că, indiferent de starea ta, cineva este întotdeauna acolo. Și cu toate că știi că acea persoană există, nu-ți poți lăsa garda jos; nu vrei să te vadă învăluită de sentimentul care îi sperie pe mulți: singurătatea. Însă pentru ea, acea persoană nu-i știe adresa – sau cel puțin așa îi place ei să creadă. Cine e ea? Sunt eu…ești tu… E fiecare persoană care trăiește in singurătate. Are un nume – dar care e rostul unui anumit nume, dacă mai sunt persoane care se regăsesc în modul ei de a trăi? Desigur, fiecare avem propriile noastre povești, dar nu prea există persoane care să le asculte – sunt mult prea ocupați. Dar cine îi poate învinui? Nimeni. Ei au curajul de a vorbi fără să fie întrebați; puterea de a se face auziți. Dar persoanele ca ea, ce fac? Scriu despre asta, dar speră ca nimeni să nu citească, pentru că în scrisul lor se regăsește tot ce e în inima lor, toate sentimentele, gândurile, rănile. Ea, este o simplă fată – normală, genul care nu iese în evidență. Nu e frumoasă, dar în ochii ei poți să-i vezi visele;

P.S.

Azi lacrima mea caută o aripă de înger care să o ducă spre soare…

A….casa.

Imi iubesc noua casa pentru ca ma regasesc in fiecare cm din ea, pentru ca m-a reinvatat ce inseamna “acasa”… ador patul imens, sifonierul cu 100 de umerase asa cum imi place mie si masuta la care o sa imi beau cafeaua in fiecare dimineata. Imi iubesc seturile de lenjerie intima care stau lenese in sertar si pantofii asezati ordonat, pe categorii.

Imi iubesc tabieturile, cafeaua cu muult lapte si Kentul lung…

Imi iubesc draga mama, unde din pacate, nu exista cuvinte indeajuns de potrivite pentru a descrie ceea ce simt, nici macar cat sa zgarie suprafata a ceea ce inseamna recunostiinta, multumirea si iubirea ce o port acestei femei minunate care m-a purtat pe umeri pana aici. Asa ca folosesc o exprimare simpla pentru ca lucrurile simple sunt intotdeauna cele mai frumoase; imi iubesc surorile si fratele, asa de neintelesi cum sunt ei cateodata, asa posesivi cum ma vor numai a lor, sora lor scumpa si aeriana.

Imi iubesc prietenii de suflet, putini cati sunt… dar mereu acolo, lipiti de sufletul meu.

Imi iubesc linistea si nelinistea, singuratatea, geloziile, implinirile, copilariile, mofturile si visele… Iubesc farama de copil din mine si femeia care sunt in majoritatea timpului.

E bine sa fii acasa..in casuta ta. 🙂

Notă

Ploua. Pentru mine ploaia are o singura semnificatie. Imi da o stare de liniste. Ma face sa tac si sa ascult. Sa ma uit spre cer si sa vad cum picarurile de apa nu incetesc sa cada. Se astern peste tot: oameni, masini, case.. Plantele sunt cele mai fericite. Copacii parca fac o plecaciune cerului si ii multumesc. Florile, desi incarcate cu picaturi, se desfac si parca zambesc fericite. Uite lucurile astea mici ma fac sa ma simt bine atunci cand ploua. Doi indragostiti se adapostesc sub un acoperis, imbratisati si se saruta. Asteapta.. Sa se opreasca. Parca toti ne facem mai mici, ne ghemuim si ne adapostim. Ne curatam. Am alergat de multe ori prin ploaie. Uneori plangand, alteori razand. Fugeam spre fericire sau ma indepartam de o problema. Cand a fost ultima data cand ai plans in ploaie ? Singur si trist.. Sau poate cu un pahar de vin in mana, cu ochii pe geam si cu gandurile pierdute printre picaturi ?Cand a fost ultima data cand ai simtit ploaia fericit ? Te-ai simtit iubit si ai strans persoana iubita tare la pieptul tau ? Ai uitat de tot si cu parul ud i-ai luat mana si ati plecat mai departe ? Ploaia te face sa gandesti, sa simti, sa iti doresti. Te pierzi printre amintiri, te indeamna spre meditatie si creeaza o atmosfera intima. Caminul prinde alta culoare cand totul afara este gri si intunecat. Emotivitatea atinge cotele maxime si sensibilitatea isi face si ea locul in sufletul fiecaruia. O caldura linistita este in aer si in jur totul pare adormit. Tacerea face loc zgomotului, picaturile lovesc tot ce intalnesc. Din peisaj lipsesc tunetele si fulgerele. E liniste. Ploua. Ma gandesc. Traiesc.

Notă
Am avut momente în care mi-am dorit să nu simt nimic, să nu primesc darul vieții, să nu accept bucuria sau tristețea, deopotrivă. Am avut momente în care am îngenuncheat în mine, de ciudă că sunt așa și nu altfel, de teama privirilor ce mă ținteau, de iluzia mântuirii. Mă uram în acele momente în care simțeam nevoia de validare, neavând încredere în mine și așteptând mereu un semn, un imbold să merg mai departe. Zbucium, teamă, neîncredere. Conflict interior, luptă cu alteritatea. 
 
Nu știam cine sunt și ce vreau, mă rătăceam printre gânduri și cuvinte, printre fețe și aparențe, mă ascundeam în mine, izolându-mă de realitate. Eram vulnerabilă și incompletă, sau cel puțin, așa mă simțeam. Au fost momente, au trecut. 
 
Privind retrospectiv, mă mângâi pe creștet și mă înțeleg. Mă bucur că am trecut pe acolo, pe acele drumuri sinuoase și că am învățat să ocolesc obstacolele. Mă bucur că nu am trecut ca prin vis, în zbor lin. Ci am învățat astfel să mă accept și să mă apreciez, reușind astăzi să îmi câștig încrederea în mine și să pășesc cu fruntea sus, cu zâmbetul senin și cu ochii plini de suflet; pentru că mă simt pură, copilă și, aliată cu timpul, braț la braț, abia descopăr minunile lumii înconjurătoare, cu încântare și entuziasm. 
 
În plus, experiențele avute nu m-au consumat, nu mi-au știrbit personalitatea, nu mi-au perimat emoțiile. Dimpotrivă, m-au format și mi-au dăruit tărie de caracter. Abia acum simt că trăiesc și mă bucur cu adevărat de ceea ce primesc de la viață, având totodată certitudinea, pentru prima oară, că am și eu ceva de oferit.
 
De altfel, nu-mi mai pare rău că am un suflet atât de încercat de sentimente, de trăiri. Nu mă mai deranjează faptul că toate trec prin mine, și nu pe lângă mine. Nu mai regret că sunt un amalgam de contraste, o balanță cu două talere ce cântăresc valori și senzații diametral opuse. Acum sunt recunoscătoare, pentru trup și suflet, pentru rațiune și simțire. Ce-ar fi viața fără simțuri, fără sentimente, mici și mari, înălțătoare sau devastatoare? Din ce am mai plămădi clipa următoare? Cu ce speranțe?
 
Refuz cu obstinație să las lucrurile să treacă pe lângă mine ca o frunză în vânt. Și pe aceea o mângâi și mi-o tatuez pe retină. Refuz să trăiesc viața fără să o simt, fără zâmbet, fără lacrimă, fără iubire, fără cântec. Și, mai nou, refuz să trăiesc doar din cuvinte și vise ideatice. Vreau să-mi construiesc un mozaic interior bazat pe fapte concrete, pe timp real împărtășit cu oameni dragi, pe adevăr. Vreau să îmi canalizez energia pe cei care merită să mi se așeze în suflet și în gânduri, pe cei care vor și aleg să fie acolo, în comuniune cu ființa mea. Pentru că acum știu cine sunt și ce vreau. Acum e timpul să arăt ce pot.