„normalitatea”

Am incetat sa mimez fericirea.Ma uit in sus, spre cer, dar nu vad albastru, ci doar blocuri gri, inalte. Totul se desfasoara rapid, in aceeasi pacla groasa de fum. Eu astept, si-mi simt in ochi licarul de speranta – ultima poarta. Sunt dezgustata. Scarba a patruns adanc in mine, pana in cele mai mici celule. Credeam ca se poate schimba ceva, dar n-am calculat corect – cum as putea suprapune doua lumi atat de diferite.

Ma intreb unde e lumea pe care mi-au aratat-o ai mei atunci cand eram un copil. Unde e albul care stergea petele , care curata mizeriile, si unde e inocenta? De fiecare data imi confirm ceea ce stiam, anume ca trebuie sa ma adaptez situatiei actuale. Dar stiu prea bine ca n-am s-o fac. Exact asta nu pot accepta, faptul ca nu mai exista ceea ce caut. Cum pot lua forma lumii asteia mizerabile, care creste zi de zi, in fiecare dintre noi?Incerc sa m-apropii de oameni, si mai ales de detalii. Incerc sa imi reamintesc ca undeva acolo,exista un drum spre fericire care trebuie batatorit. Dar nu pot. Pentru ca intotdeauna intervine ceva.Oamenii cred ca sufera doar pentru ca experientele proprii sunt unice, teribil de dureroase, greu de descris in cuvinte. Dar oare nu suferim cel mai mult atunci cand nimeni nu stie ca ne doare? Daca vad oameni pe strada plangand, nu inseamna ca mi-am gasit parteneri de suferinta, si nu inseamna ca pot respira usurata ca eu nu-s singura nebuna condamnata in urma unei replici, cu sentinta definitiva. Ceea ce ma face sa-mi pun cele mai multe intrebari este nebunia fiecaruia, felul in care se manifesta ea. Ce sens are sa mai vorbesc despre normalitate? Cui sa ma adresez, cand lumea-mi pare oarba? Si mai mult decat atat, ea nici macar nu simte. Pentru ca refuza sa-si foloseasca mainile, si sufletul. Si simuleaza. Si la un moment dat ajungi sa te condamni ca tu nu o poti face. Nu te mai razvratesti, iti doresti ca macar pentru o clipa sa te-ncadrezi in ”peisaj”. Dar ajuns acolo, vrei sa fugi ; sa fugi pana cazi in genunchi. Fiindca nu mai poti. Si nu mai vrei.Si totul iti pare in zadar. Construim drumuri rigide, ca niste fortarete, inalte, undeva intr-un varf de munte, la granita cu cerul.Dar nimeni nu le intelege rostul, si asteptam prima furtuna puternica, sa le darame, concluzionand ca nu ne putem bucura singuri.Doare. Dar sa renuntam…pana si asta pare al naibii de firesc.

 

Am sa revin totusi la normalitate. Pentru ca am o dorinta statornica de a intelege,in final. Normale sunt lucrurile pe care nu le ducem la absurd, pe care nu le lasam sa atinga nivelul maxim,pe care le controlam de la distanta chiar, fiindca sunt slabe. Normalitatea inseamna sa-mi modific criteriile de cautare si sa fac o selectie noua, sa renunt la cateva lucruri din ”lista de asteptari”, sa exprim iar, sub o alta forma,care sunt principiile mele si care-i modul meu de viata ; sa reevaluez lucrurile frumoase in care am crezut, pentru ca ele nu se mai gasesc ; sa-mi pierd sufletul, si sa-ncep sa folosesc unul de imprumut ; sa uit de visele mele, si sa modelez realitatea , pentru ca e mai certa. Dar nu stim ca exista ceva sigur. Normalitatea inseamna sa vand totul, pentru o viata noua, care nu-mi apartine, in care nu ma regasesc , in care nu cred, dar pe care, poate, am s-o deslusesc mult mai tarziu. Sau poate prea tarziu. Si poate inutil. Normalitatea ma forteaza sa traiesc in umbra lucrurilor pe care mi le-a impus societatea , sa nu merg pe marginea drumului, sa nu tintesc catre soare, fiindca am pamantul sub picioare, si asta ar trebui sa-mi fie de ajuns. Si-atunci incep sa-mi pun intrebari. Visez ”de ce”-uri si n-am niciodata raspunsuri plauzibile, care sa-mi dea curaj, care sa ma multumeasca. Si ma lupt in fiecare zi sa pot sa fac macar o fotografie soarelui, privindu-l intens, asta daca tot ni se induce ideea ca nu avem voie. Las loc himerelor, sa intre in mine, fiindca, desi constienta ca nu-s benefice pe termen lung, ma hranesc pentru clipa de atunci. Si gust din momentul acela care strabate momentul precedent, pentru ca maine nu se stie. Pentru ca daca voi iesi din nou pe strada, si ma voi trezi singura, imi voi duce mainile la tample, asteptand noaptea, asezandu-ma pe asfaltul rece ,coplesita de inutilitati, imi voi ridica privirea spre cerul intins, fixand-o in cel mai putin viu punct. Si voi zambi, stiind ca eu ii pot darui viata. Pentru ca eu pot schimba lumea,pentru o amarata de secunda; ea isi va continua cursul firesc, vor trece orele, zilele, dar eu voi stii. Voi stii c-a meritat , ca o clipa te poate reinventa . Eu nu ma voi schimba, nu vreau sa ma schimb. Eu nu voi ajunge mai jos decat sunt azi, dar nici prea sus, fiindca va trebui sa arunc scenariul pentru ziua de maine.

 

E-o lume moarta in care normalitatea semnifica sa ne comportam ca niste animale infometate ,privindu-ne partenerul/a ca pe un vanat, ca pe o prada . Odata avut/a, il/o abandonam intr-o balta de sange, oriunde, intr-un colt uitat (sau nu) de lume, privindu-l/o indiferent si rece, nepasator si crud, aruncandu-i eventual un ravas pe care sa scrie:”A fost frumos sa ma hranesc cu tine. Poate ne mai vedem…candva.”, desi tu stii ca nu va veti mai vedea niciodata. Viitorul nu ”suna” bine . Gata, nimic nu ma mai poate pacali. Grav e ca de la o vreme, nici nu ma mai las pacalita. Nu mai e deloc distractiv. Cum as putea lua lucrurile? Ca atare? Nu pot. Devin doar o rebela infumurata cu fiecare om pe care-l cunosc. 100% condamnabil. Dar sentinta e semnata deja. Toti ne ”executam”,mai devreme sau mai tarziu.

 

Eu nu vreau sa traiesc normalitatea asta. S-a lasat seara… Aceleasi blocuri gri, pline de oameni, goale de suflet, aceleasi alei pustii si-nnegurate, aceleasi non-stopuri de cartier care-si mai adapostesc cate-un betiv , aceleasi baruri ieftine, prin care circula tot felul de dubiosi dornici sa-si impartaseasca fanteziile, aceleasi cluburi expirate (si gustul amar il simt mai precis cand ajung acasa), aceeasi muzica imbietoare, care promoveaza prostitutia pe orice plan, aceiasi oameni cu priviri ratacite, aceiasi chelneri fara viata, care-afiseaza zambete sterse, aceleasi bulevarde ticsite de omuleti care-si pierd timpul aiurea, plimbandu-se zdrobiti de caldura sau poate de-o dragoste neimplinita, aceleasi clisee, acelasi oras care pretinde ca are pretentii, atata frunza,si-atata iarba, si-aceeasi Romanie, si-aceiasi noi ….Si cata lume e-ntre noi…Si cat!

Prefer sa fiu strivita de realitatea cruda a lumii in care traiesc, decat sa intru in ea, si sa ma prefac ca-mi mai si place.

 

Sunt din nou, singura, imaginandu-mi , tesand scenarii ; nu traiesc, dar supravietuiesc.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s