Insomnie

Aproape 4 dimineata si nu pot dormi! Ah! Maine am o gramada de treaba… si nu pot dormi. Stiu motivul …

Acum 10 ani … cine poate uita ziua aceea? Cred ca nimeni nu ar putea uita…ziua in care viata mea s-a schimbat… nu era de ajuns ca eram copil cu juma de norma… Revenind… Era ora 5 dimineata…telefonul fix suna intruna(nu aveam mobil,doar mama…si faceam cu schimbul, cand era acasa, il luam eu, cand nu era …il lua ea).  Adormita, nu raspund.. chiar imi bag capul in perna, sa nu-l mai aud. Nu trec 10 minute…soneria de la usa se aude in toata casa. Incep sa ma sperii. Imi pun ceva rapid pe mine, In timp ce ma certam in gand pentru faptul ca nu am raspuns la telefon, deschid usa. Era mama. Cade in genunchi in fata mea si plange. Ma panichez.Abia putea sa respire, d’apoi sa mai vorbeasca. Nu stiam ce sa fac, cum sa reactionez. Statea intinsa in fata usii de la intrare. Iau repede multe servetele, un pahar cu apa si ma asez langa ea. Cu barbia in piepet, ochii inchisi, cu telefonul strans intr-o mana si cheile in cealalta, parca nu mai era aceeasi femeie puternica pe care o cunosteam de ani de zile. I-am pus capul pe umarul meu, am luat-o de mana si am tacut. Lacrimile curgeau. Am lasat-o sa planga, desi nu stiam de ce. Nu am scos un cuvant. O tineam in brate asa cum puteam si ii ascultam bataile inimii. A plans mult. S-a ghemuit in bratele mele si s-a facut din ce in ce mai mica. Dupa cateva minute bune s-a linistit. Statea cu capul pe picioarele mele, cu privirea in gol si cu mainile stranse la piepet. Ma jucam in parul ei si simteam durerea. Apasa peste gandurile, sufletul si dorinta ei. Am incercat sa nu imi imaginez nimic. Doar sa iau o parte din suferinta ei si sa o alung cat mai departe. Nu stiu cat am reusit. Cert este ca s-a linistit.

– Hai mama!Ridica-te…

– Nu pot…mama, nu pot!

– Trebuie. Trebuie sa te bagi in pat si sa dormi.

– Nu vreau sa ma mai trezesc, vreau sa dispar, sa uit de tot. Sa nu mai fac parte din corpul acesta… Mintea imi e goala. Nu pot sa gandesc.

– Culca-te… Inchide ochii…

– Pai…Gata. Nu mai scoate niciun cuvant… Vorbim maine dimineata. Odihneste-ti trupul si mintea. Ai obosit…

A adormit intr-un final. Eu am ramas pierduta si ingandurata. Am vazut rasaritul tinand-o in brate… Nu ma durea faptul ca nu stiam ce s-a intamplat… Ma durea durerea ei…

Ora 8 dimineata. M-am imbracat. Mama inca dormea. Nu m-am dus la scoala, desi aveam teza la romana. M-am dus pana la sora mea cea mai mare la servici.I-am spus ce s-a intamplat. S-a invoit de la munca si a venit cu mine, acasa. Am urcat in apartament, am deschis usa incet. Ne-a stat inima cand am vazut-o in living. Era in pijama, cu picioarele ghemuite la piept, cu fruntea pe genunchi si cu tigara in mana. Cred ca uitase si ea ca a aprins-o. Am tacut. Eu m-am dus in bucatarie sa fac cafeaua, iar sora mea s-a dus si s-a asezat langa ea. Cand m-am dus sa duc cafeaua…mama plangea in bratele surorii mele…si ea plangea. A incercat sa o linisteasca.. Mama avusese o criza in aceea dimineata. Mama se intorsese in trecut, ea nu mai traia in prezent, Greutatile vietii, moartea tatei, oboseala acumulata, gandul ca nu poate sa ne ofere de toate, alte probleme de familie … au daramat-o, trimitand-o intr-o alta lume.

In ziua aceea am ramas acasa, sa am grija de ea. A doua zi, au venit si fratii mei din Bucuresti. Reuniune de familie… Dupa amiaza am mers la psihiatru. Fratii mei au spus ca mergem la o plimbare … Nici eu nu stiam unde mergem… Stiu ca pe toata durata sedintei .. a intrebat de mine, de foarte multe ori … intreba daca sunt bine! Diagnosticul … nu a fost unul pozitiv.. dar am ales varianta cea mai buna dintre cele 2 rele… sa o luam acasa, sa ii oferim iubire multa … asa cum ne-a spus dna doctor .. si sa-i administram pastilele care o sa o tina rationala si in prezent … Am intrebat daca se va vindeca vreodata… mi s-a spus ca sunt copil ( eram cu juma de norma) si o sa inteleg cand voi fi mai mare mai multe… dar sa nu-mi las visele sa moara si entuziasmul odata cu ele…niciodata!! Si sa o iubesc neconditionat ..ca iubirea vindeca. La cateva zile dupa, am cunoscut-o pe Diana, una din prietenele mele cele mai bune… la un an dupa pe Tasi… Suflete pereche in prietenie.. Pe o parte, viata mi-a luat ceva, pe partea cealalta mi-a dat doi oameni frumosi la suflet care m-au sustinut si inca ma sustin neconditionat…si n-au plecat.

 

Au trecut 10 ani … si am invatat ca iubirea nu poate vindeca orice…oricat de mare ar fi ea..pentru ca uneori viata alege, ea pentru tine … fara drept de apel…tu trebuie doar sa te resemnezi si sa mergi mai departe. Partea proasta din toata povestea e ca mama e schimbata..e rece.. parca nu as cunoaste-o… si exista certurile.. pe motive inexistente… nu e nici vina mea, nici vina ei… doar ca cuvintele care imi sunt adresate sunt dureroase.. Ea  ma iubeste altfel acum, nu prin cuvinte. Iubeste prin fapte. Rece, dar sufletul ii este mai cald si mai primitor decat oricine isi poate inchipui. Pentru ea imposibilul nu exista. De multe ori vorbeste prin tacere, ochii ei imi spun tot…  Plangem si radem impreuna.. Construim.. O viata mai buna, un viitor mai bun. Nu credeam ca o sa scriu despre asta vreodata…e un subiect delicat pentru mine.. Dar in ultimul timp…nici pastilele nu o mai ajuta.. si imi e teama de fiecare data cand ies pe usa…In curand, va trebui sa imi iau zborul… Doar eu o sa stiu cat de greu imi va fi sa plec…ea stie si simte ca e timpul…

Usor nu a fost. Dar fiecare zi m-a ajutat sa cresc, sa ma maturizez si sa invat sa lupt. Dar, oricat de puternic esti, oricat de departe ai ajuns, cati bani ai in cont, cate masini conduci, esti om… Esti vulnerabil si ai slabiciuni.  Difera de la caz la caz.

Asa ca dragii mei/dragile mele, viitori oameni necunoscuti si oameni cunoscuti, next time, in loc sa ma intrebati de ce plec mereu … mai bine oferiti o imbratisare.,,Multi oameni s-au perindat prin viata mea… unii au ramas si s-au asezat pe bordura langa mine.. si mi-au devenit prieteni, restul au plecat… cand au aflat motivul vietii mele, poate banala pentru unii si interesanta pentru mine. 🙂 Multe persoane au vrut sa se intoarca doar ca eu nu le-am mai deschis usa…

Toti trecem prin momente grele, la orice varsta. Slabiciunea nu e un defect. In seara aceea am mai invatat ca si cei mai putenici oameni au o sensibilitate. Suntem toti facuti din acelasi material. Singurul lucru pe care unii il au si altii nu, sunt oamenii pe care te poti baza, oricand, la orice ora, in orice oras. Sustinerea o iei de la prieteni sau familie. Singur nu se poate niciodata… Asa ca spatele drept si privirea inainte … si mult noroc! 🙂

 

P.S. De atunci …  vorba vine .. dorm cu telefonul langa mine.. si cand imi suna in plina noapte…raspund si ma trezesc instant… ca mai sunt persoane care nu au o problema … asta e alta mancare peste, alta poveste. ^_^

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s