Pana de inger

Nu era frig pentru o seară de septembrie. Ioana coborâse din pat şi deschise fereastra. Aerul rece o făcea să tremure. Îmbrăcă halatul şi cu mâna sigură deschise dulapul în care îşi aşezase caietele de dimineaţă. Luă un caiet cu coperţile uzate şi un creion şi se aşeză pe pervazul ferestrei. Luna îşi arunca razele în cameră, luminând-o parţial; semiobscuritatea aceea nu-i inspira nimic, aşa că întoarse capul şi aruncă privirea în curtea căminului şi a şcolii. Nimic. Avea acum în sfârşit timp să se gândească, avea timp să se detaşeze de toate problemele şi pur şi simplu era imposibil. Avea timp să cheme şi să aştepte mult doritele idei – atât doar că ideile uitaseră de ea. „Trebuie să scriu ceva, orice…simt că trebuie să scriu…au trecut trei luni de zile, la naiba…trebuie să reîncep…altfel…”.Deschise caietul sărind peste foile scrise; n-avea chef acum să recitească vechile poezii – îi era teamă să nu le copieze inconştient.Razele selenare descoperiseră o coală imaculată. Creionul îi tremura în mână. Aruncă o privire peisajului nocturn, apoi închise ochii. Era obosită. Atât de obosită încât nu-şi putea focaliza atenţia decât pe o frază la care se gândise în după-amiaza aceea, în timpul călătoriei cu trenul. Nu-i mai păsa ca îşi va vedea părinţii peste trei luni, nu-i mai păsa de necunoscutul zilei de mâine. Era încrezătoare în forţele proprii; în acel moment nu-i păsa decât de câteva versuri pe care le dorea…simţea că-i curg prin vene, o ardeau pe sub piele, însă nu reuşea să le facă să fie scuipate de creion.

După câteva momente deschise ochii şi mâzgăli aproape în scârbă foaia cu patru versuri. Îi provocau greaţă. Brusc, a rupt furioasă foaia şi mototolind-o, o aruncă pe fereastră. Rămase cu privirea pierdută. Regreta că acţionase impulsiv – poate mâine ar fi reuşit săşi facă plăcute versurile acelea…

Auzi un mormăit sub geam şi se aplecă să vadă ce se întâmplă. Şuşotelile se transformaseră apoi într-o voce feminină necunoscută, care i se adresă:

– Auzi, tu ai scris asta?

Se depărtă îngrozită de fereastră. Îi era teama; nu cunoştea pe nimeni în cămin, n-avusese suficient timp pentru că părinţii ei plecaseră destul de târziu…se temea de ridicol…n-ar fi vrut să fie autoarea unei întâmplări penibile din cauza unor versuri stupide.

– Hai că te-am văzut! Zi-mi, tu ai scris asta?

Vocea fără chip era misterioasă, însă tonul arogant şi poruncitor dizolva misterul, aruncând vocea în dizgraţia tinerei.

– Da, zise Ioana încet.

– „În mintea lor, copacii se frământă/ Şi ciorile roiesc în jurul lor/ Tu stai aici cu mâna dreaptă frântă/ Aştepţi săţi pice ploaia dintr-un nor”, recită vocea cu un fals avânt.

Ioana se aplecă peste pervaz şi văzu o tânără la fereastra apartamentului de dedesubt, ţinând cu nonşalanţă foaia ce mai devreme fusese mototolită. Acum regreta şi mai mult că aruncase poezia. Probabil, din greşeală, în loc să ajungă în trestiile de trandafiri, ghemotocul de hârtie se oprise pe pervazul necunoscutei. Fiori reci o făceau să tremure şi se simţea din ce în ce mai slăbită şi ameţită – avea rău de înălţime. Se retrase şi respiră adânc de doua ori.

– Auzi, Veronica Micle, ia zi-mi, tu citeşti…aşa…din când în când?

– Da…sigur că da, zise neîncrezătoare fata ridicând puţin vocea pentru a nu mai fi nevoită să se aplece. Citesc aproape tot ce-mi pica în mână, zise ea mândră.

– Citeşte, draga mea, citeşte şi mai mult! Astfel faci un bine omenirii şi anume: în timp ce citeşti nu scrii nimic, spuse necunoscuta izbucnind în râs.

Apoi se auzi fereastra închizându-se.

În dimineaţa următoare, întregul cămin de fete citea biletul lipit pe uşa necunoscutei. Pe bilet scria cu litere ascuţite şi furioase: „Să ştii să citeşti ce scriu alţii, nu-ţi dă dreptul săţi atribui spusele lor. Victor Hugo s-a răsucit în mormânt.”

La servirea micului dejun, doamna pedagogă anunţase că turul scolii va începe la ora nouă. Era un semn de bun augur pentru anul ce urma ca boboacele şcolii să viziteze sălile de clasă înaintea venirii cadrelor didactice, astfel că prezenţa elevelor din primul an era obligatorie. În opinia Ioanei, care prevedea deja cum grupul se va opri la fiecare clasă ascultând istoriile interminabile ale pedagogei, turul avea să fie extrem de plictisitor. Şi când nu te încântă să faci un lucru, ţi se pare că secundarul timpului merge în sens invers. Nici măcar vorbele foarte inspirate ale pedagogei, care anunţa că după terminarea turului aveau restul zilei liber, nu o determinaseră pe tânără să renunţe la planul său de a organiza o mică evadare.

Când doamna pedagogă întâmpinase grupul boboacelor în faţa căminului, ceasul tocmai bătea ora nouă. După ce făcuse prezenţa şi toate elevele fuseseră strigate, doamna pedagogă le îndrumă pe fete către intrarea în şcoală. Elevele tocmai se aşezaseră într-o coloană de câte două, când Ioana reuşise să se facă nevăzută. Din timpul micului dejun, tânăra stabilise obiectivele neoficialului său tur. Prima oprire aveau să fie grajdurile şi hipodromul. N-o pasionau în mod deosebit caii, însă acolo era o mulţime de fete mult mai mari decât ea cu care se putea împrieteni.

Se apropie cu paşi timizi de gărduţ şi privi dezorientată în jur. Erau atât de frumoase fetele în impecabilele lor uniforme de călărie, încât începu să se simtă ruşinată din cauza uniformei sale verde-deschis – anul I. Fiecare an de studiu avea uniformă specifică; verde-deschis pentru anul I şi culoarea creştea în intensitate până la verde-închis – anul IV. În dreapta ei era un grup de fete care discutau între ele:

– Nu, deci Carmen e mult mai bună decât Ana!

– Dar nimeni nu te contrazice…Ana nu are ţinuta atât de elegantă, e şi ea bună, dar…

Ioana privea intrigată în arena hipodromului, însa nu reuşi săşi dea seama care erau ţintele discuţiei. Trecură câteva minute, timp în care tânăra privea fascinată în toate părţile, când unele dintre fetele de alături ţipă:

– Carmen, opreşte-te puţin!

O tânără se apropie călare de grupul tinerelor, salută galant şi discret, ducând mâna la bolul pălăriei, apoi trecu mai departe.

– Nu ştiai că n-o să se oprească? Ce vroiai să-i zici? Ştii prea bine că n-are treabă cu noi…n-are treaba cu nimeni, o certă una dintre tinere pe cea care strigase.

Ioana rămase impresionată de frumosul chip al amazoanei. Avea linia feţei atât de fină – părea atât de firavă, însă privirea serioasă şi sclipirea pe care o avea în ochi, trăda inteligenţa şi stăpânirea de sine. Era necunoscuta din seara precedentă. În vocea ei puţin răguşită nu prevăzuse atâta graţie şi frumuseţe – o captivase, făcând-o să uite nefasta întâmplare din seara trecută.

Ioana se apropie mai mult de grupul fetelor privind cum se îndepărtează frumoasa tânără.

– Bună ziua! Sunt Ioana, anul I, spuse fata întinzând prietenoasă o mână.

– Mara, Anca şi Claudia, anul III, spuseră vesele fetele.

– Încântată, spuse Ioana. Cine e domnişoara aceea?

Cele trei se priviră între ele, apoi ofensate parcă de faptul că boboaca nu ştia încă, spuseseră completându-se reciproc:

– Oh! Ea e Carmen…E, cum săţi spunem noi? E perfecţiunea întruchipată…frumoasă şi inteligentă…admirată de toţi profesorii…elevii…pedagogii – e pur şi simplu perfectă.

Şi voi sunteţi prietene cu ea, spuse tânăra admirativ, trebuie să fiţi tare mândre…

– Ha! exclama Mara. Carmen n-are prieteni…Nu vorbeşte cu nimeni mai mult de câteva fraze. Are tot timpul altceva de făcut…

– Aham…înţeleg.

( Va urma)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s