Back to bussiness

Am fost rugata sa scriu din nou (de parca as fi vreo mare literata!). Adevarul e ca mi-am cam iesit din mana pentru ca viata mea a fost intr-o lunga calatorie cu mine insami, in care m-am pierdut si m-am regasit. Da, asta o pot spune ca ma simt intreaga si daca m-am schimbat cumva , cred ca mi-am schimbat modul de a privi lucrurile intr-un mod pozitiv.

Intr-un fel sau altul cred ca oamenii nu mai sunt dispuși să asculte pe alții, sunt mult prea prinsi in propriile probleme sau in a se ascunde de ei insisi.

Va spun sigur că nici macar cei apropiati nu mai au aceeasi deschidere catre a consilia pe cineva si mai mult, se plictisesc imediat. Asta unde duce oare? Exact unde suntem acum, toată omenirea. Adică la o raceala ce se simte foarte bine. Nici chiar de pe blog/facebook, unde se presupune ca oamenii sunt mai deschisi si iti aseaza sufletul cu încredere, nu am cunoscut prea multi care sa fie deschisi in a ajuta. Sunt doar cativa care mi-au intins mana lor cand au simtit asta din cuvintele mele ca as avea nevoie de un pic de ajutor.

Nu mai am ce spune astazi, dar e bine ca inca ma regasesc in unele postari.

Reclame

Regăsire

Mâinile mele cunosc povestea vieţii mele, primele jucării, prima plimbare mână în mână, prima căzătură, prima îmbrăţişare, prima mângâiere, ultima atingere. Buzele mele îţi povestesc iubiri dulci, pasiuni, amintiri, clipe alintate, primul te iubesc, primul iartă-mă, primul bună dimineaţa, primul noapte bună.
Sufletul meu este o tornadă, azi este soare, mâine totul pare fără sens. Şi uite aşa trec de la o stare la alta; uite aşa pretind iubire şi apoi nu vreau nimic gratis; uite aşa plec de lângă tine şi mă întorc pentru a te îmbrăţişa; uite aşa îţi spun că m-am supărat şi apoi vreau să glumim. În suflet am un amestec. Culori aprinse, culori reci, sentimente frumoase, reproşuri. Am învăţat să-mi accept durerile, să-mi iubesc slăbiciunile, să-mi ascult inima, să-mi vindec sufletul, să mă răsfăţ şi cel mai important să mă iubesc aşa cum sunt.

Singuratatea

Privesc în gol și nu reușesc să simt nici chip, nici buze, nici ochi.

Simt doar o lacrimă care îmi vorbește sufocată de formele insensibilității, de condamnările superficiale ale esenței, de doruri nestinse și așteptări respinse…

Trăiesc și înțeleg că zi de zi adun emoții, caut cuvinte, aștept în doruri și mă răvășesc în amintiri… și totul pentru a o putea percepe, a o putea cunoaște, a o putea atinge și a o întreba: cum de poate fi în două locuri în același timp?

și mi-a răspuns: Sunt în mai multe locuri… sunt în multe forme și mereu de cealaltă parte a voalului…. Mi-a zis că dacă aș cântări-o aș găsi în ea durere nerostită, cuvinte nespuse, vise spulberate… Aș dibui bateri de inimă în nopți reci și refuzuri în zile calde… Aș descoperi singurătăți neînțelese și dorințe tăiate…  Aș găsi suferința morții și pierderea unei prietenii, trădări și promisiuni refugiate, corpuri devorate și sentimente abandonate… depărtări pline și apropieri goale… 

În ea aș întâlni trecutul, prezentul, viitorul în același timp…

 

De obicei când te simți singur, ai nevoie să vezi că, indiferent de starea ta, cineva este întotdeauna acolo. Și cu toate că știi că acea persoană există, nu-ți poți lăsa garda jos; nu vrei să te vadă învăluită de sentimentul care îi sperie pe mulți: singurătatea. Însă pentru ea, acea persoană nu-i știe adresa – sau cel puțin așa îi place ei să creadă. Cine e ea? Sunt eu…ești tu… E fiecare persoană care trăiește in singurătate. Are un nume – dar care e rostul unui anumit nume, dacă mai sunt persoane care se regăsesc în modul ei de a trăi? Desigur, fiecare avem propriile noastre povești, dar nu prea există persoane care să le asculte – sunt mult prea ocupați. Dar cine îi poate învinui? Nimeni. Ei au curajul de a vorbi fără să fie întrebați; puterea de a se face auziți. Dar persoanele ca ea, ce fac? Scriu despre asta, dar speră ca nimeni să nu citească, pentru că în scrisul lor se regăsește tot ce e în inima lor, toate sentimentele, gândurile, rănile. Ea, este o simplă fată – normală, genul care nu iese în evidență. Nu e frumoasă, dar în ochii ei poți să-i vezi visele;

P.S.

Azi lacrima mea caută o aripă de înger care să o ducă spre soare…

Notă

Ploua. Pentru mine ploaia are o singura semnificatie. Imi da o stare de liniste. Ma face sa tac si sa ascult. Sa ma uit spre cer si sa vad cum picarurile de apa nu incetesc sa cada. Se astern peste tot: oameni, masini, case.. Plantele sunt cele mai fericite. Copacii parca fac o plecaciune cerului si ii multumesc. Florile, desi incarcate cu picaturi, se desfac si parca zambesc fericite. Uite lucurile astea mici ma fac sa ma simt bine atunci cand ploua. Doi indragostiti se adapostesc sub un acoperis, imbratisati si se saruta. Asteapta.. Sa se opreasca. Parca toti ne facem mai mici, ne ghemuim si ne adapostim. Ne curatam. Am alergat de multe ori prin ploaie. Uneori plangand, alteori razand. Fugeam spre fericire sau ma indepartam de o problema. Cand a fost ultima data cand ai plans in ploaie ? Singur si trist.. Sau poate cu un pahar de vin in mana, cu ochii pe geam si cu gandurile pierdute printre picaturi ?Cand a fost ultima data cand ai simtit ploaia fericit ? Te-ai simtit iubit si ai strans persoana iubita tare la pieptul tau ? Ai uitat de tot si cu parul ud i-ai luat mana si ati plecat mai departe ? Ploaia te face sa gandesti, sa simti, sa iti doresti. Te pierzi printre amintiri, te indeamna spre meditatie si creeaza o atmosfera intima. Caminul prinde alta culoare cand totul afara este gri si intunecat. Emotivitatea atinge cotele maxime si sensibilitatea isi face si ea locul in sufletul fiecaruia. O caldura linistita este in aer si in jur totul pare adormit. Tacerea face loc zgomotului, picaturile lovesc tot ce intalnesc. Din peisaj lipsesc tunetele si fulgerele. E liniste. Ploua. Ma gandesc. Traiesc.

Notă
Am avut momente în care mi-am dorit să nu simt nimic, să nu primesc darul vieții, să nu accept bucuria sau tristețea, deopotrivă. Am avut momente în care am îngenuncheat în mine, de ciudă că sunt așa și nu altfel, de teama privirilor ce mă ținteau, de iluzia mântuirii. Mă uram în acele momente în care simțeam nevoia de validare, neavând încredere în mine și așteptând mereu un semn, un imbold să merg mai departe. Zbucium, teamă, neîncredere. Conflict interior, luptă cu alteritatea. 
 
Nu știam cine sunt și ce vreau, mă rătăceam printre gânduri și cuvinte, printre fețe și aparențe, mă ascundeam în mine, izolându-mă de realitate. Eram vulnerabilă și incompletă, sau cel puțin, așa mă simțeam. Au fost momente, au trecut. 
 
Privind retrospectiv, mă mângâi pe creștet și mă înțeleg. Mă bucur că am trecut pe acolo, pe acele drumuri sinuoase și că am învățat să ocolesc obstacolele. Mă bucur că nu am trecut ca prin vis, în zbor lin. Ci am învățat astfel să mă accept și să mă apreciez, reușind astăzi să îmi câștig încrederea în mine și să pășesc cu fruntea sus, cu zâmbetul senin și cu ochii plini de suflet; pentru că mă simt pură, copilă și, aliată cu timpul, braț la braț, abia descopăr minunile lumii înconjurătoare, cu încântare și entuziasm. 
 
În plus, experiențele avute nu m-au consumat, nu mi-au știrbit personalitatea, nu mi-au perimat emoțiile. Dimpotrivă, m-au format și mi-au dăruit tărie de caracter. Abia acum simt că trăiesc și mă bucur cu adevărat de ceea ce primesc de la viață, având totodată certitudinea, pentru prima oară, că am și eu ceva de oferit.
 
De altfel, nu-mi mai pare rău că am un suflet atât de încercat de sentimente, de trăiri. Nu mă mai deranjează faptul că toate trec prin mine, și nu pe lângă mine. Nu mai regret că sunt un amalgam de contraste, o balanță cu două talere ce cântăresc valori și senzații diametral opuse. Acum sunt recunoscătoare, pentru trup și suflet, pentru rațiune și simțire. Ce-ar fi viața fără simțuri, fără sentimente, mici și mari, înălțătoare sau devastatoare? Din ce am mai plămădi clipa următoare? Cu ce speranțe?
 
Refuz cu obstinație să las lucrurile să treacă pe lângă mine ca o frunză în vânt. Și pe aceea o mângâi și mi-o tatuez pe retină. Refuz să trăiesc viața fără să o simt, fără zâmbet, fără lacrimă, fără iubire, fără cântec. Și, mai nou, refuz să trăiesc doar din cuvinte și vise ideatice. Vreau să-mi construiesc un mozaic interior bazat pe fapte concrete, pe timp real împărtășit cu oameni dragi, pe adevăr. Vreau să îmi canalizez energia pe cei care merită să mi se așeze în suflet și în gânduri, pe cei care vor și aleg să fie acolo, în comuniune cu ființa mea. Pentru că acum știu cine sunt și ce vreau. Acum e timpul să arăt ce pot.

Unele femei își dezgolesc rapid trupul. Eu îmi dezgolesc sufletul. Și nici măcar nu am nevoie de preludiu și de vorbe suave ca să o fac.

Cred că în fond este una dintre cele mai mari greșeli. Norocul meu că despre cei care-și dezgolesc sufletul nu se spun lucruri urâte. În fond, noi suntem cei care dăruim prea mult și prea repede.

Eu nu-mi impun nici să nu simt, dar nici să simt. Nu-mi impun să mă prefac cu nimic. Dau dovadă de o sinceritate usturătoare câteodată. Nu m-am prefăcut în viața mea prietenă cu o persoană care nu mi-a plăcut din primele minute și nici n-am căutat să mă îndepărtez de oamenii care mă atrăgeau ca un magnet. Am vorbit întotdeauna despre mine și experiențele prin care am trecut; n-aș putea spune că am fost totuși o carte deschisă. Sau poate da, dar una fără dicționar. Mi-am mărturisit temerile și experiențele, dar n-am căutat să justific nimic din ceea ce sunt. Mi-am spus povestea de parcă aș fi fost un martor involuntar la propriile mele trăiri, dar n-am explicat niciodată cum m-au schimbat experiențele trăite.

Am fost atrasă întotdeauna de persoanele care și-au dezvelit sufletul în fața mea. Cele care nu și-au impus să mă placă pentru că mă citesc unele persoane. Îmi plac oamenii sinceri, cei care nu poartă măști și scuturi.

Cât despre cei care își dezvelesc trupul prin dormitoare străine, despre ei nu știu ce să zic. Nici măcar nu-mi pasă. Fiindcă trupul meu n-a fost niciodată atins de o persoană înainte de a ști că ea mi-a iubit sufletul dezgolit.