Notă

Ploua. Pentru mine ploaia are o singura semnificatie. Imi da o stare de liniste. Ma face sa tac si sa ascult. Sa ma uit spre cer si sa vad cum picarurile de apa nu incetesc sa cada. Se astern peste tot: oameni, masini, case.. Plantele sunt cele mai fericite. Copacii parca fac o plecaciune cerului si ii multumesc. Florile, desi incarcate cu picaturi, se desfac si parca zambesc fericite. Uite lucurile astea mici ma fac sa ma simt bine atunci cand ploua. Doi indragostiti se adapostesc sub un acoperis, imbratisati si se saruta. Asteapta.. Sa se opreasca. Parca toti ne facem mai mici, ne ghemuim si ne adapostim. Ne curatam. Am alergat de multe ori prin ploaie. Uneori plangand, alteori razand. Fugeam spre fericire sau ma indepartam de o problema. Cand a fost ultima data cand ai plans in ploaie ? Singur si trist.. Sau poate cu un pahar de vin in mana, cu ochii pe geam si cu gandurile pierdute printre picaturi ?Cand a fost ultima data cand ai simtit ploaia fericit ? Te-ai simtit iubit si ai strans persoana iubita tare la pieptul tau ? Ai uitat de tot si cu parul ud i-ai luat mana si ati plecat mai departe ? Ploaia te face sa gandesti, sa simti, sa iti doresti. Te pierzi printre amintiri, te indeamna spre meditatie si creeaza o atmosfera intima. Caminul prinde alta culoare cand totul afara este gri si intunecat. Emotivitatea atinge cotele maxime si sensibilitatea isi face si ea locul in sufletul fiecaruia. O caldura linistita este in aer si in jur totul pare adormit. Tacerea face loc zgomotului, picaturile lovesc tot ce intalnesc. Din peisaj lipsesc tunetele si fulgerele. E liniste. Ploua. Ma gandesc. Traiesc.

Notă
Am avut momente în care mi-am dorit să nu simt nimic, să nu primesc darul vieții, să nu accept bucuria sau tristețea, deopotrivă. Am avut momente în care am îngenuncheat în mine, de ciudă că sunt așa și nu altfel, de teama privirilor ce mă ținteau, de iluzia mântuirii. Mă uram în acele momente în care simțeam nevoia de validare, neavând încredere în mine și așteptând mereu un semn, un imbold să merg mai departe. Zbucium, teamă, neîncredere. Conflict interior, luptă cu alteritatea. 
 
Nu știam cine sunt și ce vreau, mă rătăceam printre gânduri și cuvinte, printre fețe și aparențe, mă ascundeam în mine, izolându-mă de realitate. Eram vulnerabilă și incompletă, sau cel puțin, așa mă simțeam. Au fost momente, au trecut. 
 
Privind retrospectiv, mă mângâi pe creștet și mă înțeleg. Mă bucur că am trecut pe acolo, pe acele drumuri sinuoase și că am învățat să ocolesc obstacolele. Mă bucur că nu am trecut ca prin vis, în zbor lin. Ci am învățat astfel să mă accept și să mă apreciez, reușind astăzi să îmi câștig încrederea în mine și să pășesc cu fruntea sus, cu zâmbetul senin și cu ochii plini de suflet; pentru că mă simt pură, copilă și, aliată cu timpul, braț la braț, abia descopăr minunile lumii înconjurătoare, cu încântare și entuziasm. 
 
În plus, experiențele avute nu m-au consumat, nu mi-au știrbit personalitatea, nu mi-au perimat emoțiile. Dimpotrivă, m-au format și mi-au dăruit tărie de caracter. Abia acum simt că trăiesc și mă bucur cu adevărat de ceea ce primesc de la viață, având totodată certitudinea, pentru prima oară, că am și eu ceva de oferit.
 
De altfel, nu-mi mai pare rău că am un suflet atât de încercat de sentimente, de trăiri. Nu mă mai deranjează faptul că toate trec prin mine, și nu pe lângă mine. Nu mai regret că sunt un amalgam de contraste, o balanță cu două talere ce cântăresc valori și senzații diametral opuse. Acum sunt recunoscătoare, pentru trup și suflet, pentru rațiune și simțire. Ce-ar fi viața fără simțuri, fără sentimente, mici și mari, înălțătoare sau devastatoare? Din ce am mai plămădi clipa următoare? Cu ce speranțe?
 
Refuz cu obstinație să las lucrurile să treacă pe lângă mine ca o frunză în vânt. Și pe aceea o mângâi și mi-o tatuez pe retină. Refuz să trăiesc viața fără să o simt, fără zâmbet, fără lacrimă, fără iubire, fără cântec. Și, mai nou, refuz să trăiesc doar din cuvinte și vise ideatice. Vreau să-mi construiesc un mozaic interior bazat pe fapte concrete, pe timp real împărtășit cu oameni dragi, pe adevăr. Vreau să îmi canalizez energia pe cei care merită să mi se așeze în suflet și în gânduri, pe cei care vor și aleg să fie acolo, în comuniune cu ființa mea. Pentru că acum știu cine sunt și ce vreau. Acum e timpul să arăt ce pot.
Notă

Pupincurism vs compliment

Toata lumea cred ca a cunoscut sau are in preajma sa, o persoana sau mai multe persoane care au un hobby aproape dintre cele mai comune: complimentarea in exces a anumitor persoane, eu spun doar ca e un pupincurism. Multe persoane s-au suparat pe mine spunand ca eu nu stiu sa accept un compliment, ca nu stiu sa apreciez un cuvant frumos, o lauda la adresa mea. Și acum vine intrebarea de 1000 de pct: care este diferența dintre un compliment și un ass licking?

Pai sa vedem ce ne spune DEX-ul:

:

COMPLIMÉNT, complimente, s. n. 1. Cuvânt de laudă, de măgulire, care exprimă o atitudine prietenească, de stimă, de respect sau de considerație.

PUPINCURISM, pupincurisme s. n. lingușeală, servilism, slugărnicie.

Si acum sa vedem care e diferenta dintre cele doua!  Pai am cunoscut persoane care faceau  „complimente” doar persoanelor care credeau ele ca le vor aduce un folos: o profesoara, fata populara, artist etc. Cu alte cuvinte cele pe care le considerau  superioare lor pentru a le intra cumva în grații. Cand venea vorba sa laude o persoana care faceau ceva misto, fain, o fapta buna, nu le laudau nici daca le picai cu ceara.

Cu alte cuvinte ele lingusau.

 

Și acum, din poziția de om care primeste complimente, cum facem diferenta daca cineva chiar te apreciaza, iti spune ceva dragut sau doar arunca cuvintele asa aiurea pentru a te prinde in plasa? Nu prea avem cum daca nu stim să citim oamenii. De asta de multe ori suntem tentati sa picam in plasa celor care se prefac ca ne sunt prieteni, fara sa realizam ca o fac avand intentii ascunse, dorindu-si ca pe viitor sa castige ceva. De aceea acum, oamenii cu adevarat sinceri nu mai sunt crezuti… din cauza acestor specimene false si ne uitam cu neincredere…

E clar, ne plac complimentele, ne simțim fain atunci cand primim unul, dar sa nu uităm sa ne intrebam atunci cand ele vin constant din partea acelorasi persoane daca sunt cu adevarat sincere sau ascund alte interese. Eu va spun cu mana pe inima ca de fiecare data cand am incercat sa vrajesc, pup in fund pe cineva, am esuat. J) Pur și simplu nu-mi iese! Ba mi se împleticește limba, ba-mi vine a ma uita pe cer, ba din ceea ce se vrea a fi un compliment iese ceva total nepotrivit contextului.

Așa că m-am conformat; rar complimentez pe cineva, dar atunci cand o fac imi vine natural și nu las nici o urma de indoiala ca as zice ceva ce nu cred. Nu-i usor sa nu-ti iasă nici macar atunci cand iti propui, ca stai si vezi cum altii doar pentru ca au deprins aceasta arta, reusesc mai repede decat tine sa-si atinga scopul și tu inghiti in sec, tragi aer adanc in piept si nu poti decat sa speri ca se poate si altfel.

 

Nah, eu’s lenta mai de fel, mi se spune ca omu’ trebuie sa scoata cu clestele un compliment de la mine .. sau poate sunt defecta…dar stiu ca atunci cand ii spun unui om ca e frumos, o spun din toate punctele de vedere…stiu sa apreciez si munca unei persoane..etc  Frumusetea porneste din interior…

 

Notă

Oare cati oameni reusesc sa se indragosteasca?Si apoi sa se indragosteasca de o persoana care s-a indragostit,reciproc?Si apoi,sa se indragosteasca de cineva cu care se potriveste,si cu care sa traiasca ani frumosi,si cu care,poate,sa se casatoareasca?Suntem multi care trecem prin toate astea si multi care nu trec prin nimic.

 M-ai intrebat de ziua perfecta iar eu am zambit,cu gura pana la urechi si pana dupa ele chiar.Lucrurile mici fac diferenta;mesajele de dimineata,agitatia ce ni se citea pe fata in ziua in care trebuia sa ne intalnim pentru prima data,prima cafea,mesajele de dupa amiaza,zambetul tau de fiecare data cand te uiti in ochii mei,faptul ca mi-ai dereglat ora de culcare,ca ma inveti,din nou,ce e bine si ce nu,pentru ca te gandesti la mine intai si nu la tine..

Notă

Iubirea o cautam cu ochi lacom de copil, printre barele patutului, catre bratele ce imi dadeau caldura si mangaiere. Urlam dupa ea fara rusine sau preget, crezand ca mi se cuvine cu totul, ca bilet de intrare pe aceasta lume. Am plans pana s-au uscat lacrimile, si printre barele patutului ma vedeam o mica vietate ce trebuie sa lupte pentru cel mai mic rezultat cu toate puterile. Cu frati mai mari, cu propria renuntare..
Apoi in cartile de desenat, era totul colorat, rotunjit, zambitor si cald. Mazgaleam incercand sa intru in imagine, intindeam culoarea cu degetul, si simteam chipuri, buze, joaca si zambete. Animale prietenoase se gudurau pe langa personajele mele vesnic binedispuse. Parea ca lumea perfecta exista. Cand voi fi mare voi gasi intrarea in acea lume.
Iubirea era ceva ocrotitor, ca o haina placuta la atingere ce-ti invaluie sufletul, si te face puternic. Mai devreme sau mai tarziu stiam ca o sa ma intalnesc cu ceva mai puternic si mai real decat tot ce citisem. Dar daca si in carti apareau mereu probleme, d-apoi in realitate, care mereu parea mai grosolana. Astfel ca paseam pe varfuri incercand sa ma strecor cat mai departe de furtuni. Hraneam la nesfarsit vise pe care nici cu mintea nu le exploram mai departe de un salut si o privire visatoare. 
Incepeam sa cred ca imi este cu putinta sa traiesc la nesfarsit din imaginatie. Cand, hop! Mi-a ramas pe retina un chip, si in mintea mea, peste orice idee revenea acel chip. O data, si inca o data… Mai sa fie! Si mai e si o senzatie placuta, asa ca o gadilitura la urechi de la o soapta calda. Nu doar imi vine in minte, mai si visez….ce sa fie, ce sa fie. Pai ce sa fie? Nu conteaza ce e, da` tare placut mai e. 
Stai asa, da`e tot fata. Asta e straniu cu totul. Hm…nu se poate, e o amagire a mintii. Da, e o persoana faina, o admir, e normal. Poate ca pana la urma e o calitate sa stii sa apreciezi si femeile. Asta e, clar! Vad frumusetea femeilor, si o apreciez. Mereu mi-au placut oamenii frumosi. 
Pe langa ochelarii mei de cal, trec cu viteza luminii atatea evenimente, drame, vieti omenesti. Merg pe strada, cu o mutra pierduta in universuri paralele, si ma gandesc cum ar fi daca universul intreg este intr-o picatura gigantica de apa ce curge din ochiul unui zeu. Nimic nu e mare sau mic decat in ochii mei, si de ce nu-mi simt mainile si prin interior? Oare daca as sta un an de zile facand in fiecare zi acelasi lucru, concentrandu-ma asupra unui dop ce pluteste intr-un pahar cu apa si intentionez sa-l fac sa se miste, as reusi cu puterea gandului? Cum au invatat oare prima data oamenii artele martiale? Le-o fi inventat cineva…
Oare pisicile se spune ca fac parte din doua lumi pentru ca au ochii verzi? Oare daca s-ar opri timpul, s-ar opri si gravitatia? Cine a inventat toata multimea de cuvinte? Le-o fi inventat un om pe mai multe? Cine a rostit prima data „Te iubesc!”? Oare unde calc eu acum a fost vreodata camp de batalie? Cam asta imi trece prin minte mai ales cand merg in mod obisnuit pe strada. Cand imi dau seama ca gandesc.
In jurul meu iubirea e ca florile de primavara. Vine cu tam-tam, flacari si scantei, si se ofileste nevazuta sub toceala timpului. Probabil asa a fost dintotdeauna, si cartile pentru copii sunt scrise gresit.
Iubirea, acum, la varsta aa…aproape a maturitatii, este o arma de ucidere in masa. ”Cei bravi ucid cu sabia, cei lasi cu un sarut” aproximativ asa suna ultimele versuri ale lui Oscar Wilde in The Ballad of Reading Gaol, si tare imi vine sa fiu de acord cu el. Sau nu. Poate totusi sunt mai norocoasa, totul este posibil, just let it be. Om fi prima generatie de neumuritori 

Notă

M-am nascut in anul 1990. Ce a fost pentru mine inainte de asta?
Sau gandul meu de-acum este o bataie intr-o usa inexistenta, rod al mintii nelinistite de zi cu zi?
Poate ca inainte n-am fost om. Eram o emanatie cosmica fara nume si fara sens, cautand niste atomi pe care sa-i tulbur, un sange sa-mi pulseze, o apropiere a contrariilor.
Din punct de vedere omenesc eram nimic. 
Dar nu poti sa nu te intrebi, sa nu te izbesti de aceasta neagra negura a dezamintirii, si sa treci prin ea cu faclia acceptarii totale a tot ce e si ce nu e.

Lumea a existat si inainte. Dovada sunt alti oameni, isotira si forma insesi a lumii. Adica povestea a inceput dinainte mea. Suntem niste eroi intarziati. No problem, misterele excita minte si trup in egala masura. Poate pentru ca trupul are o logica a lui, imbatabila si implacabila, legi primare ale atractiei si dorintei, iar a le controla prin gandire inseamna uneori a modela energiile primare, dar unde-i acela ce nu innebuneste si nu se las trait de cantecul firii?

asta iese din vin amestecat in „amurgul gandurilor”. vin..amurg, nu doar culoarea le seamana, as zice ca este ceva si cu uitarea